Gata, coborâm ancora! Unde se pune virgula în iubire?

Cererea în căsătorie

-Draga mea, lasă-mă să îți încălzesc mâinile. Sunt atât de reci!

Am tresărit. Deși auzeam aceste cuvinte rostite în limba engleză, mi-am adus aminte că cineva mi le spusese și mie, cu ani în urmă, pe același ton și cu aceeași căldură în voce. Îi priveam cu ușoară invidie pe cei doi îndragostiți australieni, în timp ce coboram dintr-un elicopter care ne aducea înapoi la Juneau, capitala statului american Alaska. Cei doi erau pasageri VIP pe ultimul vas de croazieră pe care am lucrat, Norwegian Spirit. În acea zi i-am însoțit într-o excursie care presupunea un zbor de agrement deasupra Pacificului, cu aterizare pe unul dintre ghețari.

A fost o călătorie de vis, cu toate ingredientele de care are nevoie un cuplu de îndrăgostiți – peisaje unice care îți tăiau respirația, aventură, adrenalină și bineînțeles șampanie. Louie, căci așa se numea bărbatul, tocmai o ceruse în căsătorie pe aleasa inimii lui, Joyce, în mijlocul Pacificului, la -20 de grade Celsius. La aterizarea pe ghețar, s-a așezat în genunchi în fața ei și i-a cerut mâna. Tânăra a acceptat cu ochii în lacrimi.

Mă răscolesc amintirile

În timp ce coboram din elicopter și mă îndreptam spre docuri, gândurile mi-au zburat departe, acasă, la soțul meu. Îmi răsunau în minte cuvintele rostite de Louie și îmi aminteam cum, în urmă cu 9 ani, așa m-a abordat Florin într-o zi ploioasă de mai. Mi-a atins în treacăt mâinile inghețate si mi-a cerut să îi dau voie să mă încălzeasca. L-am lăsat. Restul… e istorie.

În acea după-amiază de februarie amintirile erau aproape dureroase. Simțeam o înțepătură în piept. Mă copleșise dorul și după câteva ore petrecute cu Louie și Joyce, tânjeam după îmbrățișarea soțului meu aflat pe cealaltă parte a globului. Îmi doream cu ardoare să îmi așez capul la pieptul lui și să caut mângâiere dar, ne despărțea un ocean și încă două luni de contract pe vapor.

Eu pe un țărm, el pe altul

Îl sunasem cu trei zile în urmă, înainte să plec din San Francisco. Am vorbit vreo 30 de minute și la un moment dat convorbirea s-a întrerupt. Mai aveam să-i spun multe lucruri, am simțit că și el vroia să-mi spună ceva. Trecuseră patru luni de la ultimul concediu acasă și erau deja doi ani de când trăiam pe apă. Despărțirile erau din ce în ce mai grele și nopțile tot mai lungi.

Bucuria de a descoperi locuri noi scădea tot mai mult pe zi ce trecea iar insulele exotice pe care le vizitam începuseră toate să mi se pară la fel. Mă mai bucuram doar de apusurile de soare. Stăteam pe puntea vaporului și îmi imaginam că soarele care apune la mine se duce ca să răsară acasă, la geamul lui. Asta mă făcea să îl simt aproape și într-un fel să mă sincronizez imaginar cu el.

Hai, vino mai aproape! 

În acea după-amiază m-am despărțit de Louie și de Joyce și mă îndreptam spre cabina mea. Gândurile încă nu-mi dădeau pace. Mă neliniștea faptul că nu reușiserăm să terminăm discuția telefonică. Mai aveam vreo 2 dolari pe cartela de Internet dar plănuiam să fac cumva să îmi ajungă până ne întorceam în San Francisco. Nu știam ce să fac. Mă costa vreo 50 de cenți numai ca să intru și să deschid mailul iar ca să și citesc sau să răspund, cheltuiam,  un dolar de pe cartelă. În 2006 încă nu eram în era Internetului și era scump să accesezi mailul pe vapor, prin satelit.

Până la urmă nu am rezistat. Mă gândeam că, chiar dacă rămân fără Internet până la finalul croazierei, adică peste trei zile, măcar văd dacă am vești de la Florin, iar asta mă va liniști. M-am instalat în fața calculatorului, am intrat pe mail și am văzut că am un mesaj. Încercam să mă grăbesc, ca să mă taxeze cât mai puțin de pe cartelă, dar netul avea două viteze: încet și foarte încet. De fiecare dată mă bucuram când îmi trimitea mesaje lungi și îmi povestea tot ce se întâmpla acasă. Și de data asta speram să deschid un mail kilometric, așa cum îmi plăcea dar, în fața ochilor mi s-a deschis o filă aproape goală pe care scria doar atât:

“Te vreau lângă mine!”

Mailul avea și atașament. Era o piesă. Spre norocul meu mă așezasem la un calculator cu boxe. Nu știam cântecul. Era “Vino mai aproape”, de la Bere Gratis.

Versurile sunau cam așa: “Hai, hai, vino mai aproape/ Hai, hai, oceanul ne desparte/ Tu pe un țărm, eu pe altul/ La mijloc ne leagă cerul albastru…/Într-o zi ne vom întâlni/ Tot ce-am pierdut vom povesti… odată.”

Decizia

Cântecul mi-a mers direct la suflet. Nu mi-a trebuit mult. Am luat decizia în două secunde. Gata, e timpul să cobor ancora! M-am dus direct la Front Office manager și mi-am dat demisia. I-am spus că am o urgență acasă și am cerut să plec cu două luni înainte de încheierea contractului. Asta însemna că trebuie să ma întorc pe cheltuiala mea în România. Am cerut permisiunea să dau un telefon acasă din Recepție. Era destul de greu să primești aprobare să suni prin satelit. Totuși am primit-o. În România era ora 2:00 dimineața. L-am trezit pe Florin din somn și i-am spus doar atât:

– Mă întorc acasă!

Două săptămâni mai târziu mă aflam pe aeroportul din Miami și mă îmbarcam într-un avion cu destinația România. Aventura americană se încheia aici!

Nu am pus punct. Doar o virgulă.

Era 8 martie 2006. Mă mai despărțea doar o noapte de bărbatul iubit, o noapte cu frământări, cu multe planuri de viitor. Mă uitam pe geamul avionului și retrăiam ziua în care m-a condus la aeroport pe 10 februarie 2004. Îmi aminteam ce mi-a spus atunci: “Mai bine regreți ceva ce ai făcut, decât să regreți ceva ce nu ai avut curajul să faci.”

Avea dreptate. Nu aveam regrete dar…cum pui virgula în iubire? Știam că, pentru noi, “mă întorc la tine” valorează mai mult decât “vin la tine”, că,  “te vreau lângă mine” cântărește mai greu decât “vreau sa îmi petrec noaptea cu tine”.

Mi-am spus că viața nu are cum să fie altfel decât minunată lângă bărbatul care m-a dezbrăcat mai mult decât de haine. M-a dezbrăcat de orgolii, de tristețe și a știut să-mi alunge temerile.

Pentru mine, acasă nu mai era demult un loc. Era acel bărbat cu ochi albaștri care omoară toți balaurii din viața mea!

Va urma…