A fost odată 29 Mai…

-Pot să mă așez?

Am întors capul. M-am uitat la băiatul care aștepta un răspuns de la mine și nu știam ce să spun. Mă așezasem pe singurul loc care, credeam eu, mă ferea de orice discuție de complezență cu vreo colegă de liceu sau, mai rău, cu vreun profesor.

Era 29 mai 1997. Terminam un liceu cu profil uman și, în acea zi ploioasă de joi, ne îndreptam spre restaurantul unde urma să facem banchetul. Afară ploua torențial și ploaia îmi pătrunsese parcă și adânc în suflet. Înainte să mă urc în autobuz, stătusem un sfert de oră în baia magazinului în care lucram cu jumătate de normă, ca să plâng.

Cu ochii larg deschiși

Era a treia oară când încercam să ies dintr-o relație toxică și de data asta eram mai sigură ca niciodată că asta era ceea ce îmi doream. Băiatul de care tocmai mă despărțisem, pusese stăpânire pe viața mea și, după doar câteva luni de iubire adolescentină, începuse să îmi controleze nevrotic orice mișcare. Eram o copilă dar știam că iubirea n-are cum să fie așa. Până la 18 ani citisem vreo trei biblioteci de cărți și, în toate, iubirea adevărată era despre libertate, despre speranță și despre încredere.

În ziua banchetului mi-am luat inima în dinți și l-am anunțat pe viitorul meu fost iubit că între noi totul s-a terminat. Am avut parte de o scenă, așa cum mă așteptam și am răsuflat ușurată atunci când a plecat.

Sfârșitul inocenței?

Băiatul din fața mea încă aștepta un răspuns. Era un coleg de la mate-fizică pe care îl cunoșteam. Era băiatul popular, mereu înconjurat de fete. Era DJ la petreceri și prezentase și vreo două baluri. Părea genul mereu disponibil, pentru care fetele erau niște trofee cu care să se laude pe holurile liceului. Nu era în nici un caz genul meu.

-Nu poți, plouă! îi spun fără să îl privesc.

De fapt ăsta era și motivul pentru care mă așezasem acolo. Trapa autobuzului nu se închidea bine și pe scaunul de lângă mine cădeau picuri mari de apă. Asta, mă gândeam eu, trebuia să descurajeze orice persoană care ar fi vrut să se așeze. Aveam nevoie de timp ca să îmi ling rănile, și ca să aflu cum să îl uit pe cel despre care, credeam eu atunci, era iubirea vieții mele.

Băiatul de la mate-fizică nu se mișca din loc. A analizat scurt situația, a mai tras o dată de trapă și apoi s-a așezat lângă mine. Instinctiv m-am apropiat mai tare de geam. Mă prinsese cu garda jos! Mă învinovățeam în gând că nu am fost mai fermă și că nu i-am spus că nu vreau să se așeze lângă mine. Nu îmi făcea plăcere compania lui. Nu îmi doream de fapt compania nimănui. Dar oare mai conta? Eram hotărâtă să nu scot un cuvânt.

– Arăți foarte bine azi, îmi spune el după o tăcere lungă și stânjenitoare.

Asta m-a făcut să izbucnesc în râs. Eram singura fată care nu era îmbracată și aranjată deoarece abia ieșisem de la serviciu. Eram de altfel și singura care muncea de la 16 ani.

M-am uitat spre gentuța pe care o țineam în poală și mă întrebam dacă rochia îndesată în grabă acolo nu va fi mult prea șifonată pentru a fi purtată la banchet. Mă uitam la colegele mele care erau frumos machiate, purtau rochii scumpe și erau coafate impecabil. Eu eram îmbrăcată cu niște jeanși negri și cu o bluză din bumbac. Părul era prins în grabă la spate cu o agrafă. Aveam doar puțin rimel pe gene și buzele îmi erau acoperite cu un balsam de culoarea cireselor de mai. Eram zgribulită, plânsă și nu mă simțeam deloc frumoasă. De aceea, remarca noului meu vecin mă amuza teribil.

Când mâinile vorbesc

Colegul se fâțâia pe scaun încercând să evite picurii de ploaie. Se apropia din ce în ce mai tare și asta mă făcea să nu mă simt deloc confortabil. Încercând să mă feresc, am scăpat geanta din mână. S-a aplecat repede să o ridice și, pentru un moment, mi-a atins mâinile.

-Nu ți-am spus că plouă? am spus eu puțin încurcată.

-Ai mâinile foarte reci. Îmi dai voie să ți le încălzesc? Nu mușc, să știi! Mi-a spus el sigur pe el. Fără să mai aștepte răspunsul meu, mi-a apucat ambele mâini în palmele lui.

3

Gestul m-a luat prin surprindere, așa că, neștiind ce să fac, am continuat să privesc pe geam, lăsându-mi mâinile într-ale lui. Era cald și era bine. Era un sentiment de o inocență dezarmantă, cu care eu nu mă mai întâlnisem până atunci.

La mâna destinului

Autobuzul a ajuns în parcarea restaurantului. M-am ridicat să cobor. Pentru o clipă privirile noastre s-au întâlnit. Avea ochi albaștri. Niște ochi albaștri cum rar mai văzusem. L-am salutat scurt și mă gândeam că e puțin probabil să ne mai vedem la petrecere. Era deja destul de ciudat dar aveam cercuri diferite de prieteni așa că, probabilitatea să ne mai intersectăm era destul de mică. M-am grăbit să cobor din autobuz. Pe terasa restaurantului mi-a cerut să facem o poză.

329112_10150573275897994_1512398296_o

După ce i-am făcut pe plac m-am dus direct spre toaleta restaurantului unde, urma să mă schimb. Mi-a luat câteva minute să îmbrac rochia simplă pe care o aveam în geantă. Mi-am reîmprospătat rujul pe buze și am intrat în restaurant ca să mă alătur colegilor și profesorilor.

18700714_10155539164337994_875289249312416854_o

M-a întâmpinat același băiat cu ochi albaștri. M-a informat scurt că singurul loc liber este lângă el. M-a invitat la masă și mi-a ținut scaunul ca să mă așez. Nu m-am împotrivit.

Mi-a furat primul sărut când m-a condus acasă apoi, l-am lăsat să îmi încălzească mâinile încă 20 de ani.

45438_464711682993_1449726_n

M-am dus cu el la altar după ce mi-a promis că o să-mi facă copii cu ochi albaștri. S-a ținut de cuvânt.

18814668_10155539147962994_3117845644625061802_o

20 de ani

Acum 20 de ani ceream o porție de fericire. Am primit mult mai mult decât atât. Vorba unui clasic în viață: “Ce e dragostea? E un cutremur cu multe grade pe scara Richter!”

29 Mai fericit, băiatul meu cu ochi albaștri! Ce bine că ne-am întâmplat!

 

Îți dăruiesc această melodie pe care am auzit-o prima dată azi și pare că a fost scrisa pentru noi. Enjoy!

 

“Mamele fericite” vor copii fericiți!

-Doamna, doamna, fetițele de ce nu pot să meargă la baie cu băieții? m-a întrebat serioasă o fetiță de la grupa mare.

La clasa a III-a copiii aveau alte curiozități:

-Doamna, știți cum se bagă aerul în plămâni? sau…

-Eu m-am săturat de coaste! Pot să le donez? Știu că acum se pot dona organe.

Voi poate veți râde cu poftă dar copiii care mi-au pus aceste întrebări, au fost cât se poate de serioși.

Avem nevoie de ore de educație pentru sănătate în școli? Răspunsul meu este categoric: DA! Avem nevoie să îi învățăm pe copiii noștri cum să se spele, avem nevoie să îi învățăm cum să acorde primul ajutor în caz de nevoie și, DA, avem nevoie să îi învățăm chiar și cum să mănânce corect!

Anul trecut am primit o propunere de nerefuzat. Mi s-a propus să fiu PR al Asociației Happy Moms la Sibiu. Nu am stat pe gânduri nici o clipă atunci când Dana Lupșa, cea care a înființat această asociație la Brașov, mi-a spus că ar avea nevoie de ajutorul meu.

După nașterea celor doi copii m-am îndreptat spre antreprenoriat și asta pentru că îmi doream să fiu liberă, să pot să petrec cât mai mult timp cu ei. Din ce în ce mai multe mame își doresc lucrul acesta dar, de cele mai multe ori, nu știu încotro s-o apuce. Atunci când trebuie să se întoarcă la serviciu, o fac cu inima strânsă, cu gândul acasă, la puiul de om care încă are nevoie de ele.

Așa s-a născut Business Mom Club, un cuib în care mamele învață tainele antreprenoriatului și discută idei și planuri de afaceri. BMC e locul în care mamele prind curaj să părăsească multinaționalele în favoarea unor mici afaceri la domiciliu sau undeva aproape de casă, principalul avantaj fiind programul flexibil, adaptat la nevoile fiecărei familii în parte. La Sibiu, coordonatorul Business Mom Club este Daniela Vuță.

Revenind la necesitatea unor ore de educație sanitară în școli, trebuie să vă spun câteva lucruri și despre cel de-al doilea proiect al Asociației Happy Moms, “Ora de sănătate”. Acum 9 luni am început cu ore de sănătate pentru mame, apoi ni s-au alăturat și foarte mulți tați. Temele propuse au stârnit se pare interesul comunității locale. Un rol important l-au avut, bineînțeles, și specialiștii invitați să stea de vorbă cu părinții sibieni.

Pe această cale aș vrea să le mulțumesc Liviei Ognean, un medic neonatolog extrem de iubit de mamele de prematuri și extrem de implicat în acțiuni umanitare și de strângere de fonduri pentru Secția de Terapie Intensivă Neonatală, medicului pediatru Sorin Iurian, Părintelui Constantin Necula sau șefei Secției de Oncologie, d-na doctor Valeria Văleanu. Aceștia au reușit să facă lumină și să ofere sfaturi utile în cazul unor subiecte controversate precum nașterea naturală vs. cezariană, consumul rațional de antibiotice, administrarea vaccinurilor sau violența împotriva propriilor copii.

Cu ocazia conferințelor “Ora de sănătate”, am aflat și  nevoile educaționale ale comunității, ne-am consultat cu asociații și organisme care au ca misiune educația și am ajuns la concluzia că este momentul să trecem la nivelul următor.

Așa se face că, aproape 400 de copii din școlile și grădinițele sibiene beneficiază în cadrul programului “Săptămâna altfel” de “ore de sănătate” gratuite, oferite de voluntarele Asociației Happy Moms la Sibiu.

“Ora de sanatate” este un proiect care are ca obiectiv îmbunătățirea stării de sănătate a întregii familii prin furnizarea de informații medicale corecte și complete, oferite direct de la sursă.

Mulțumim, Librăria Habitus pentru găzduire și mulțumim partenerilor noștri – Laboratoarele Synevo, Antibiotice SA, Sunwave Pharma, Nod Pub și Farmaciile Catena pentru sprijinirea proiectelor Happy Moms!

De asemenea, mulțumim partenerilor media, Sibiu 100% și Tribuna Sibiu, pentru promovarea acțiunilor Happy Moms!

Good bye, America! Eu, mi-am găsit sensul.

Cu picioarele pe pământ

“Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…”

Așa se termină poveștile cu prinți și prințese, nu? E un clișeu, știu. Mă dojeneam singură în gând, spunându-mi că eu sunt realistă, că știu că, după ce se termină povestea, prințul se apucă de băut iar prințesa fuge cu zmeul.

Poveștile cu happy-end se găsesc doar în cărți. Realitatea e cu totul alta. M-am măritat după 7 ani de relație dar și atunci mi-a fost teamă că vom strica totul printr-o căsătorie. În jurul meu am avut doar exemple negative. Parcă toți se căsătoreau doar ca să aibă de cine să se despartă. Mama și tata au divorțat când eu aveam 10 ani, apoi am văzut familiile rudelor și apropiaților destrămându-se rând pe rând, una după alta.

Am plecat să muncesc pe vapor la cinci luni după ce am spus DA. Într-un fel, cred că m-am gândit că e singura cale să păstrăm dragostea vie, ca și până atunci. A fost un soi de lașitate dacă vreți…și da, și un ultim examen. Eu cred că, fiecare relație are un unghi de proiecție și o doză de negare. E ca și cum partenerul ar ține o oglindă în fața ta și îți arată ceea ce urăști mai mult la tine. Cu timpul, asta macină relația și rezistă doar cei dispuși la compromisuri. Pentru mine, căsătoria înseamnă să faci aceeași alegere în fiecare zi, pentru tot restul vieții tale. Și asta te poate băga puțin în sperieți!

Regăsirea

Avionul rula pe pista netedă, asemeni unei lebede uriașe pe luciul unei ape. Așteptarea avea să ia sfârșit în mai puțin de zece minute. Nu simțeam nimic altceva decât dorul mistuitor și dorința copleșitoare de a fi din nou lângă El. Nu cred ca, vreodată în viața mea, să mai fi simțit dorul atât de dureros.

Am trecut prin toate procedurile de debarcare fără să fiu atentă. În timp ce așteptam să se învârtă banda cu bagaje, trăgeam cu ochiul la ușa glisantă care dădea în sala de așteptare. Nu vedeam mare lucru. În cele din urmă mi-am luat valiza și am ieșit. Mi-am imaginat că așa s-a simțit și primul om care a pășit pe Lună. Inima îmi bubuia în piept iar picioarele păreau că nu ating pământul.

Razele soarelui m-au orbit instantaneu. Vedeam zeci de mâini întinse spre mine, zeci de buchete de flori și apoi…da. Fix ca în filme. A apărut El.

-Bine ai venit!

10407739_10152806991752994_4270661732948764786_n

Mi-am găsit sensul

Despărțirile sunt ca și cum ai fura dintr-un puzzle mai multe piese importante. Oricât de mult ai încerca să pui ceva în locul pieselor care lipsesc, puzzle-ul nu va fi niciodată întreg. Regăsirea nu înseamnă să fii fericit, ci să încetezi să fii nefericit.

Femeia care vroiam să devin își regăsise în sfârșit bărbatul. Cei doi ani pe vapor au fost cei mai transformaționali ai vieții mele. M-am redescoperit pe mine însămi ca un fluture care, după o eternitate, e în sfârșit eliberat. Am părăsit un job sigur și confortabil și am pornit spre necunoscut. Am înțeles și că nu pot să fac pe plac tuturor și mi-am dat voie să mă iubesc și să accept ceea ce sunt.

Mi-am îndeplinit obiectivele pe care îmi propusesem să le ating până la 30 de ani și apoi le-am abandonat pe toate pentru că am găsit ceva mult mai prețios. Mi-am găsit sensul. Viața mea abia acum începea cu adevărat!

Gândurile imperfecte sunt însoțite și astăzi de cântecul perfect:

 

Va urma…

Gata, coborâm ancora! Unde se pune virgula în iubire?

Cererea în căsătorie

-Draga mea, lasă-mă să îți încălzesc mâinile. Sunt atât de reci!

Am tresărit. Deși auzeam aceste cuvinte rostite în limba engleză, mi-am adus aminte că cineva mi le spusese și mie, cu ani în urmă, pe același ton și cu aceeași căldură în voce. Îi priveam cu ușoară invidie pe cei doi îndragostiți australieni, în timp ce coboram dintr-un elicopter care ne aducea înapoi la Juneau, capitala statului american Alaska. Cei doi erau pasageri VIP pe ultimul vas de croazieră pe care am lucrat, Norwegian Spirit. În acea zi i-am însoțit într-o excursie care presupunea un zbor de agrement deasupra Pacificului, cu aterizare pe unul dintre ghețari.

A fost o călătorie de vis, cu toate ingredientele de care are nevoie un cuplu de îndrăgostiți – peisaje unice care îți tăiau respirația, aventură, adrenalină și bineînțeles șampanie. Louie, căci așa se numea bărbatul, tocmai o ceruse în căsătorie pe aleasa inimii lui, Joyce, în mijlocul Pacificului, la -20 de grade Celsius. La aterizarea pe ghețar, s-a așezat în genunchi în fața ei și i-a cerut mâna. Tânăra a acceptat cu ochii în lacrimi.

Cerere-In-Casatorie-Distrusa-De-Un-Val-Maricel

Mă răscolesc amintirile

În timp ce coboram din elicopter și mă îndreptam spre docuri, gândurile mi-au zburat departe, acasă, la soțul meu. Îmi răsunau în minte cuvintele rostite de Louie și îmi aminteam cum, în urmă cu 9 ani, așa m-a abordat Florin într-o zi ploioasă de mai. Mi-a atins în treacăt mâinile inghețate si mi-a cerut să îi dau voie să mă încălzeasca. L-am lăsat. Restul… e istorie.

În acea după-amiază de februarie amintirile erau aproape dureroase. Simțeam o înțepătură în piept. Mă copleșise dorul și după câteva ore petrecute cu Louie și Joyce, tânjeam după îmbrățișarea soțului meu aflat pe cealaltă parte a globului. Îmi doream cu ardoare să îmi așez capul la pieptul lui și să caut mângâiere dar, ne despărțea un ocean și încă două luni de contract pe vapor.

wpid-i_miss_you

Eu pe un țărm, el pe altul

Îl sunasem cu trei zile în urmă, înainte să plec din San Francisco. Am vorbit vreo 30 de minute și la un moment dat convorbirea s-a întrerupt. Mai aveam să-i spun multe lucruri, am simțit că și el vroia să-mi spună ceva. Trecuseră patru luni de la ultimul concediu acasă și erau deja doi ani de când trăiam pe apă. Despărțirile erau din ce în ce mai grele și nopțile tot mai lungi.

Bucuria de a descoperi locuri noi scădea tot mai mult pe zi ce trecea iar insulele exotice pe care le vizitam începuseră toate să mi se pară la fel. Mă mai bucuram doar de apusurile de soare. Stăteam pe puntea vaporului și îmi imaginam că soarele care apune la mine se duce ca să răsară acasă, la geamul lui. Asta mă făcea să îl simt aproape și într-un fel să mă sincronizez imaginar cu el.

Hai, vino mai aproape! 

În acea după-amiază m-am despărțit de Louie și de Joyce și mă îndreptam spre cabina mea. Gândurile încă nu-mi dădeau pace. Mă neliniștea faptul că nu reușiserăm să terminăm discuția telefonică. Mai aveam vreo 2 dolari pe cartela de Internet dar plănuiam să fac cumva să îmi ajungă până ne întorceam în San Francisco. Nu știam ce să fac. Mă costa vreo 50 de cenți numai ca să intru și să deschid mailul iar ca să și citesc sau să răspund, cheltuiam,  un dolar de pe cartelă. În 2006 încă nu eram în era Internetului și era scump să accesezi mailul pe vapor, prin satelit.

Până la urmă nu am rezistat. Mă gândeam că, chiar dacă rămân fără Internet până la finalul croazierei, adică peste trei zile, măcar văd dacă am vești de la Florin, iar asta mă va liniști. M-am instalat în fața calculatorului, am intrat pe mail și am văzut că am un mesaj. Încercam să mă grăbesc, ca să mă taxeze cât mai puțin de pe cartelă, dar netul avea două viteze: încet și foarte încet. De fiecare dată mă bucuram când îmi trimitea mesaje lungi și îmi povestea tot ce se întâmpla acasă. Și de data asta speram să deschid un mail kilometric, așa cum îmi plăcea dar, în fața ochilor mi s-a deschis o filă aproape goală pe care scria doar atât:

“Te vreau lângă mine!”

Mailul avea și atașament. Era o piesă. Spre norocul meu mă așezasem la un calculator cu boxe. Nu știam cântecul. Era “Vino mai aproape”, de la Bere Gratis.

Versurile sunau cam așa: “Hai, hai, vino mai aproape/ Hai, hai, oceanul ne desparte/ Tu pe un țărm, eu pe altul/ La mijloc ne leagă cerul albastru…/Într-o zi ne vom întâlni/ Tot ce-am pierdut vom povesti… odată.”

Decizia

Cântecul mi-a mers direct la suflet. Nu mi-a trebuit mult. Am luat decizia în două secunde. Gata, e timpul să cobor ancora! M-am dus direct la Front Office manager și mi-am dat demisia. I-am spus că am o urgență acasă și am cerut să plec cu două luni înainte de încheierea contractului. Asta însemna că trebuie să ma întorc pe cheltuiala mea în România. Am cerut permisiunea să dau un telefon acasă din Recepție. Era destul de greu să primești aprobare să suni prin satelit. Totuși am primit-o. În România era ora 2:00 dimineața. L-am trezit pe Florin din somn și i-am spus doar atât:

– Mă întorc acasă!

Două săptămâni mai târziu mă aflam pe aeroportul din Miami și mă îmbarcam într-un avion cu destinația România. Aventura americană se încheia aici!

Nu am pus punct. Doar o virgulă.

Era 8 martie 2006. Mă mai despărțea doar o noapte de bărbatul iubit, o noapte cu frământări, cu multe planuri de viitor. Mă uitam pe geamul avionului și retrăiam ziua în care m-a condus la aeroport pe 10 februarie 2004. Îmi aminteam ce mi-a spus atunci: “Mai bine regreți ceva ce ai făcut, decât să regreți ceva ce nu ai avut curajul să faci.”

Avea dreptate. Nu aveam regrete dar…cum pui virgula în iubire? Știam că, pentru noi, “mă întorc la tine” valorează mai mult decât “vin la tine”, că,  “te vreau lângă mine” cântărește mai greu decât “vreau sa îmi petrec noaptea cu tine”.

Mi-am spus că viața nu are cum să fie altfel decât minunată lângă bărbatul care m-a dezbrăcat mai mult decât de haine. M-a dezbrăcat de orgolii, de tristețe și a știut să-mi alunge temerile.

Pentru mine, acasă nu mai era demult un loc. Era acel bărbat cu ochi albaștri care omoară toți balaurii din viața mea!

16684081_10155156453202994_8955212963241645593_n

Va urma…

Mai avea puțin și scufunda un vapor de croazieră! Trump i-a cerut căpitanului să înfrunte furtuna ca să ajungă la timp la filmări!

Liniștea dinaintea furtunii

8663058c2b404bee09f1e4a4c4945ab5

E una din acele seri când pasagerii nu prea ies la plimbare pe vapor. Marea e foarte agitată și la Recepție vin doar cei care au nevoie de Dramamină, niște pilule galbene împotriva răului de mare. Și eu am supraviețuit primele trei luni pe vapor, numai cu ajutorul acestor pastiluțe dar acum, la un an de la îmbarcare sunt deja obișnuită, tangajul nu mai are nici un efect asupra mea.

Am intrat de serviciu în Recepție la ora 9:00 și până dimineață la 7:00 mai e mult. Citesc registrul de comunicare și apoi verific itinerariul. Mai așez din lucrurile care stau să cadă de pe birou. Ne clătinăm destul de tare.

Norwegian Dawn face o croazieră de 7 zile New York – Bahamas și acum suntem pe drumul de întoarcere la New York după ce am făcut opriri în Miami, Port Canaveral și Nassau – Bahamas. Vasul pare că urcă și coboară, ca pe un roller coaster uriaș. Prin ușa glisantă, aflată lângă Recepție, văd valurile mari care se sparg pe punte și mătură tot ce găsesc în cale. Am mai avut și altădată vreme rea, dar acum parcă e altceva.

Mă uit la doi ofițeri care au ieșit pe punte, cu pelerinele pe ei, ca să-și verifice probabil sectorul. Sunt încordată la maxim și mă țin cu putere de pupitrul de Recepție pentru că, cu greu îmi mai pot ține echilibrul.

Valul uriaș

187314439_1b2caf6fd7_o

Ochii îmi sunt ațintiți pe punte, la cei doi ofițeri. Deodată văd un munte mare de apă care se ridică la mică distanță de balustrada vaporului. Simt cum o forță supranaturală trage vaporul spre adâncuri după care, asemeni unei mingi pe care o împingi forțat într-un bazin cu apă, tâșnim înapoi la suprafață. Urmează trei secunde interminabile și apoi lovitura! Bum! E un sunet sec, înfundat, înfricoșător!

M-am lovit puternic la mâna dreaptă dar adrenalina îmi inundă instantaneu tot corpul și mi se pare că nu mă mai doare nimic. În mai puțin de un minut, Recepția e luată cu asalt. Pasagerii plâng, țipă, amenință, vor să coboare.

Baby-life-jacket-567844893df78ccc1534cd2d (1)

Membrii echipajului se mobilizează rapid și încep să împartă veste de salvare. În nebunia creată îmi pun și eu o vestă. Un ofițer superior dă un ordin scurt:

-Toată lumea să se întindă pe jos!

Atriumul e acum plin-ochi. Oamenii se privesc cu teamă unii pe alții și nu știu ce să creadă. Câteva minute mai târziu, ajung la Recepție și pasagerii din partea din față a vaporului. Aceștia dau vestea că ne-a lovit un val de peste 20 de metri și că 60 de cabine sunt inundate acolo de unde vin ei. Se aud din nou plânsete înfundate. Cineva cere imperativ să facem ceva! Altcineva spune ceva de Trump.

-El e de vină! Vă grăbiți să ajungeți la filmare! De aia ați plecat la drum pe furtuna asta!

Ceilalți pasageri îl ignoră. Pe fețele lor se citește îngrijorarea.

Groază pe acorduri din Titanic

Dintr-o dată, de nicăieri, încep să se audă acorduri de pian. Mă uit în jur și mi se pare că asist la o scenă supra- realistă dintr-o piesă de teatru. Printre oamenii întinși pe jos, se zărește pianistul, care își răsfoiește repezit partiturile împrăștiate.

-Asta e bună! îmi zic în gând. Cât de nebun să fii să cânți “My heart will go on” pe un vapor care a intrat la apă!?

Melodia are același efect asupra tuturor. Câțiva oameni îi cer să se oprească. Pianistul se conformează. Se așează trist pe o treaptă. Mă uit la el și mi se pare că stă într-o poziție nefirească. Abia acum realizez că partea din față a vaporului e destul de înclinată. Din cauza cabinelor inundate, centrul de greutate s-a mutat spre botul vasului.

Oare merit încă un răsărit de soare?

Mă așez și eu pe jos, în spatele Recepției. Nimeni nu mai cere Dramamină, nimeni nu mai vrea să își verifice contul, nimic nu pare să mai aibă vreo importanță. Aș vrea să plâng dar lacrimile mi-au înghețat. Îmi trec prin fața ochilor oameni, locuri, zâmbete, frânturi de amintiri…În doar câteva minute reușesc ce nu am reușit o viață întreagă. Trag linie și îmi închei socotelile cu viața. Nu am regrete. Am trăit intens. Am făcut alegeri bune. Oare mai merit încă un răsărit de soare?

47.-Apus-de-soare

Ce a urmat?

Orele au trecut încet. Garda de coastă ne-a recuperat abia dimineața la 6:00, deși apelul SOS fusese trimis seara la 23:40. La lumina zilei se vedeau și proporțiile dezastrului. Am fost chemată să particip la evacuarea pasagerilor VIP. În partea din față pompele scoteau apa din cabine. Era plin de cioburi și resturi de mobilier peste tot. În câteva minute urma să docăm în Charleston. Toți pasagerii vroiau să coboare. Le fusese de ajuns noaptea trecută. Au stat șase ore pe burtă, pe holurile vaporului, cu vestele de salvare pe ei neștiind ce urma să se întâmple.

Atunci am cunoscut doi bătrânei simpatici din New York, soț și soție de peste 40 de ani. Aceștia își rezervaseră un penthouse la etajul al 11-lea. Erau în pat și se uitau la televizor când ne-a lovit valul uriaș. A doua zi amândoi aveau trupurile acoperite de rănile provocate de cioburile care au sărit dintr-un perete din sticlă. Amândoi au fost coborâți de pe vapor pe targă. Eu am avut sarcina să îi conduc la terminal. Era dureros să îi văd zăcând așa unul lângă altul.

-Bine că am scăpat! zic eu. Nu trăiești în fiecare zi așa ceva!

Bătrânelul face un efort și râde .

– Domnișoară, noi am scăpat acum patru ani și din atacul terorist de la World Trade Center. Eram amândoi în turnul de sud. Ne iubește Dumnezeu, a mai spus el împăcat cu ceea ce se întâmplase.

Se caută vinovați

Imediat ce am docat în Charleston am fost asaltați de presă. Jurnaliștii vroiau să știe unde se grăbea căpitanul și de ce a plecat la drum fără să țină cont de avertizările meteo.

apprentice-2014_0511_nbcuxd_upfront2014_celebrityapprentice_keyartimagehoriz_v1_1920x1080_fl-1

Zvonul ca Norwegian Dawn trebuia să apară duminica dimineața în show-ul televizat “Ucenicul”, prezentat de Donald Trump, și că ăsta era motivul pentru care căpitanul ne-a târât pe toți în mijlocul furtunii, s-a răspândit rapid. Relatările din presă confirmau lucrul acesta și mai târziu a făcut-o și Donald Trump.

Aveți dovada aici:

 

18447734_10155470660062994_984460315_n

18424600_10155470318552994_1478039074_n

Cert este că n-am ajuns la timp ca să apărem în acel episod. S-a filmat altul, ceva mai târziu. Presa susține ca NCL a pierdut 1 milion de dolari din cauza întârzierii și încă un milion daunele plătite pasagerilor care au dat compania în judecată. În total 2 milioane de dolari. Ăsta a fost prețul pus pe capul nostru? Probabil că nu vom afla niciodată.

Cineva acolo sus mă iubește

Bună, sunt Lidia Bădilă și am 12 ani. Pe 16 aprilie 2005, m-am născut a doua oară. De atunci încoace viața mea are mai mult sens și asta pentru că mi-am câștigat pe merit fiecare răsărit de soare!

Din episodul următor: Ce m-a adus acasă?

Cum am ajuns să trăiesc visul american

-Buna ziua! Lidia Bădilă?

-Da, răspund eu, însă doamna de la capătul firului a continuat, fără să mai aștepte răspunsul meu.

– V-am sunat ca să vă spun că ați fost selectată să lucrați ca recepționer pe unul dintre vasele de croazieră ale companiei NCL (Norwegian Cruise Lines). Trebuie să fiți în New York pentru îmbarcare pe data de 10 februarie dar până atunci va trebui să veniți la Brașov pentru analizele medicale, trebuie să mergeți la București pentru viză și la Odessa, în Ucraina, pentru cursul IMO. Vă rog să notați, vaporul pe care veți lucra se numește Norwegian Dawn și este unul dintre cele mai noi vapoare ale companiei. Dar probabil că știți deja asta. Aveți relații, nu?

Eu amuțisem de-a dreptul! Îi răspund sec:

-Nu doamnă, nu am relații și de fapt nu cred că mai vreau să plec!

M-a deranjat din start presupunerea doamnei de la firma de recrutare, că nu aveam cum să obțin un post atât de bun prin forțe proprii. De ce să spună asta? Nici măcar nu mă cunoștea și, în plus, pentru mine fusese doar o joacă. Am dat un pre-interviu la Brașov pentru că mă dusesem să o însoțesc pe o prietenă, al cărei soț lucra de ani buni pe vase de croazieră și urma să plece la el. În timp ce o așteptam, Maria, o secretară înaltă, cochetă și foarte vorbăreață m-a convins să depun un CV și o scrisoare de intenție, redactate pe loc cu ajutorul ei. Era convinsă că aș fi potrivită să lucrez în Front Office, un avantaj fiind experiența mea în jurnalism și comunicare. Am plecat de acolo fără să mă mai gândesc la asta, de fapt nu am intenționat nici o clipă să plec din țară, mai ales că mă măritasem de nici două luni.

La scurt timp am fost sunată să mă prezint la interviu. Prima și a doua oară am refuzat. A treia oară mi s-a spus că, dacă refuz din nou, mă vor scoate din baza lor de date pentru că alții abia așteaptă să fie sunați și, spre nenorocul lor, nu sunt selectați de angajator. Eu eram așadar norocoasă? Eram selectata pentru a treia oară în două luni. Până la urmă m-am dus, așa mai mult ca să văd despre ce este vorba.

Am dat interviul în limba engleză cu o comisie formată din trei persoane – un reprezentant al companiei, un specialist în resurse umane și un psiholog. Păreau mulțumiți de răspunsurile mele dar nu știam ce să cred. La sfârșit mi-au spus să aștept telefonul lor. Am plecat fără să îmi pese dacă răspunsul era afirmativ sau negativ. Pentru mine era o experiență. Îmi testam limitele. Vroiam să văd care este valoarea mea, profesional vorbind.

Mai mult decât atât, eram o proaspătă soție, îndrăgostită până peste cap. Îmi închipuiam că soțul meu nu poate trăi fără mine, că lumea și pământul se termină dacă vreodată vor fi între noi mai mult de 50 de kilometri. Eram atât de sigură că nu îmi va da drumul dacă vreodată voi dori să plec, și totuși, undeva în adâncul ființei mele simțeam nevoia să mă conving de asta. Vroiam să-mi spună că s-ar perpeli de dorul meu, că nu poate trăi fără mine, că vom face un copil, că vom construi o casă, știți voi, aspirații banale dar atât de normale într-un cuplu.

Acum aveam răspunsul! Puteam să refuz și să îmi iau gândul de la vasele de croazieră sau, puteam să mă mobilizez și, în mai puțin de o lună, să plec în America și să încep o călătorie inițiatică în jurul lumii. Totul depindea de ceea ce urma să spună soțul meu.

În seara aceea l-am așteptat cu nerăbdare să ajungă acasă, plină de mine și convinsă că mă va implora să nu plec, doar eram împreună de 7 ani. Căsătoriți eram abia de trei luni, dar vorba aia, știam ce am la ușă. Sau cel puțin așa credeam eu. Când a venit i-am dat vestea. A fost puțin surprins, m-a felicitat și m-a întrebat ce analize medicale trebuie să fac. I-am răspuns la toate întrebările puțin amorțită. Am încercat să mimez fericirea, dar asta nu îmi iese niciodată, așa că am acuzat o durere de cap și m-am dus să mă culc.

Am trăit cea mai lungă noapte din viața mea. Era 10 spre 11 ianuarie 2004. Sufletul meu era pustiu. Cred că am murit puțin în timp ce ascultam respirația regulată a soțului meu în ceafa mea. Atunci mi-am făcut un jurământ. Indiferent ce va fi, voi fi puternică. Eram prea mândră ca să renunț. Dacă relația noastră va trece și proba distanței atunci voi ști cu adevărat că mi-am gasit jumătatea. Mi-am spus că timpul le rezolvă pe toate.

Au urmat zile grele, cu drumuri la ambasadă, investigații medicale interminabile și un training infiorător de greu pe un vapor în Odessa. Mi-am tăiat părul lung și am ales o tunsoare băiețească. Am renunțat și la blond și am ales să revin la culoarea mea naturală. Compania care mă angajase s-a ocupat de tot – bilete de avion, rezervări la hotel, transfer, și viză. A venit și 9 februarie. Soțul meu, împreună cu un prieten m-au dus la Otopeni. Zburam cu Lufthansa până la Frankfurt și de acolo urma un zbor de 7 ore până la New York.

Recunosc, până în ultimul moment mi-am dorit să mă întoarcă din drum, să îmi spună că s-a răzgândit, că mă iubește și că nu m-ar lăsa pentru nimic în lume să plec. Eu aș fi vrut să spun atât de multe dar îmi era teamă că, dacă vorbesc, lacrimile pe care le înghițeam cu greu, se vor prelinge pe obraji și eu nu eram așa. Eu eram puternică și demnă și mândră. Doar de asta mă iubea, nu? M-am gândit să iau partea bună din tot ce urma să se întâmple. Urma să văd lumea, mă aștepta o experiență unică. Ce putea fi mai frumos?

Înainte să mă desprind din brațele lui mi-am ridicat privirea și m-am uitat în ochii lui albaștri. M-a privit direct în suflet. Am simțit că aude cumva vocea care țipa în capul meu: “Nu mă lăsa să plec!” Mi-a cuprins fața cu mâinile și mi-a spus cu blăndețe:

-Să ai grijă de tine! Și nu uita! Mai bine regreți ceva ce ai făcut, decât să regreți ceva ce nu ai avut curajul să faci.

Am simțit că va fi bine. Bărbatul iubit avea încredere în mine, trebuia să am și eu încredere în el.

10625037_10152763493192994_7221460054153510030_n

Am tras adânc aer în piept, încercând să îi memorez mirosul pielii. Mi-am luat geamantanul și, simțind încă gustul buzelor lui, m-am îndreptat spre punctul de control pașapoarte. Eram personaj în filmul propriei mele vieți. Făceam totul mecanic, era prima dată când luam viața în piept. Eram pe cont propriu. Oare ce avea să urmeze? Oare e un început sau un sfârșit? Oare m-a lăsat să plec pentru că nu mă iubește indeajuns sau pentru că mă iubește prea mult?

Înainte să trec de filtrul de securitate m-am mai uitat o data înapoi. Plângea.

Atunci am înțeles. Dacă iubești cu adevărat pe cineva, lasă-l liber. Dacă se întoarce la tine, îți aparține, dacă nu, nu ți-a aparținut niciodată.

Va urma…

Cântecul perfect însoțește și astăzi gândul imperfect:

Promit pe degețelul mic!

-Promiți pe degețelul mic? Promiți?

-Promit!

După ce ne încolăcim degetele mici și scuturăm mâinile în același ritm de câteva ori, fiica mea de cinci ani se luminează la față, își șterge lacrimile și acceptă să rămână la grădiniță. Tocmai i-am promis că voi fi primul părinte care o va lua acasă la prânz. După ce ne îmbrățișăm strâns, ea intră liniștită în clasă, în timp ce eu, fac stânga împrejur și mă grăbesc să fug spre birou. E deja târziu dacă vreau sa ajung înapoi la 12 fix dar promisiunea făcută e un scop în sine și mă obligă să fac tot posibilul să o respect!

notiune_timp_copil

Adevărul este că, nu știu niciodată dacă mă voi putea ține de promisiune dar știu că, oriunde m-aș afla, la prânz, mă dau peste cap să ajung prima la grădiniță și, de cele mai multe ori reușesc.

Am încălcat promisiuni? Da. De cele mai multe ori din motive care nu au ținut de mine. Voi mai face promisiuni? Cel puțin una pe zi. Pe degețelul mic.

Dar oare de ce fac oamenii promisiuni pe care nu știu sigur că le pot îndeplini? Dacă știi că există și cea mai mică posibilitate să nu faci lucrul pe care l-ai promis, nu promite, nu? Sau, cel mai bine, nu promite niciodată! Nu știi ce se poate întâmpla și nu știi pe cine poți răni pentru că ți-ai încălcat promisiunea!

Copiii par să știe asta mai bine decât noi. De când a venit primăvara, piticii mei stau mai mult în curte decât în casă. Sar, aleargă, fac curse cu bicicleta și, bineînțeles, uneori se aleg cu genunchi juliți, și vânătăi de toată frumusețea. Într-o zi îi spun fiică-mii în timp ce o adunam de pe jos și o scuturam de praf:

– Ești lovită toată! Ai o vânătaie aici, o julitură dincolo… te rog promite-mi că nu te mai accidentezi!

Ea ridică ochii mari spre mine și își șterge hotărâtă lacrimile:

-O să încerc, dar nu pot să-ți promit nimic! De unde să știu eu dacă o să mă mai lovesc?!

Și avea perfectă dreptate! Eu încercam să mă asigur că va fi mai atentă dar ea a refuzat categoric să facă o promisiune pe care nu era sigură că o va putea ține. Așadar, ne naștem cu o conștiință curată, nepătată, înțelegem de mici implicațiile unui angajament față de cineva. Ce se schimbă pe parcurs? De ce promisiunea a ajuns o modalitate de a  scăpa mai repede de cineva și de a obține mai ușor ceea ce ne dorim?

Broken_Promises_by_HerrFous-670x300

Pentru mine, promisiunea e o modalitate de a-mi măsura posibilitățile. Uneori cred că e suficient să îmi țin doar promisiunile pe care le-am făcut deja.

Reputația personală este construită în jurul a ceea ce facem, nu a ceea ce spunem. Și, până la urmă, sunt de acord cu Napoleon: “Cel mai ușor mod de a-ți ține cuvântul, e să nu-l dai niciodată.”

Promisiunile se țin!

 

Cântecul perfect însoțește gândul imperfect!