“Mamele fericite” vor copii fericiți!

-Doamna, doamna, fetițele de ce nu pot să meargă la baie cu băieții? m-a întrebat serioasă o fetiță de la grupa mare.

La clasa a III-a copiii aveau alte curiozități:

-Doamna, știți cum se bagă aerul în plămâni? sau…

-Eu m-am săturat de coaste! Pot să le donez? Știu că acum se pot dona organe.

Voi poate veți râde cu poftă dar copiii care mi-au pus aceste întrebări, au fost cât se poate de serioși.

Avem nevoie de ore de educație pentru sănătate în școli? Răspunsul meu este categoric: DA! Avem nevoie să îi învățăm pe copiii noștri cum să se spele, avem nevoie să îi învățăm cum să acorde primul ajutor în caz de nevoie și, DA, avem nevoie să îi învățăm chiar și cum să mănânce corect!

Anul trecut am primit o propunere de nerefuzat. Mi s-a propus să fiu PR al Asociației Happy Moms la Sibiu. Nu am stat pe gânduri nici o clipă atunci când Dana Lupșa, cea care a înființat această asociație la Brașov, mi-a spus că ar avea nevoie de ajutorul meu.

După nașterea celor doi copii m-am îndreptat spre antreprenoriat și asta pentru că îmi doream să fiu liberă, să pot să petrec cât mai mult timp cu ei. Din ce în ce mai multe mame își doresc lucrul acesta dar, de cele mai multe ori, nu știu încotro s-o apuce. Atunci când trebuie să se întoarcă la serviciu, o fac cu inima strânsă, cu gândul acasă, la puiul de om care încă are nevoie de ele.

Așa s-a născut Business Mom Club, un cuib în care mamele învață tainele antreprenoriatului și discută idei și planuri de afaceri. BMC e locul în care mamele prind curaj să părăsească multinaționalele în favoarea unor mici afaceri la domiciliu sau undeva aproape de casă, principalul avantaj fiind programul flexibil, adaptat la nevoile fiecărei familii în parte. La Sibiu, coordonatorul Business Mom Club este Daniela Vuță.

Revenind la necesitatea unor ore de educație sanitară în școli, trebuie să vă spun câteva lucruri și despre cel de-al doilea proiect al Asociației Happy Moms, “Ora de sănătate”. Acum 9 luni am început cu ore de sănătate pentru mame, apoi ni s-au alăturat și foarte mulți tați. Temele propuse au stârnit se pare interesul comunității locale. Un rol important l-au avut, bineînțeles, și specialiștii invitați să stea de vorbă cu părinții sibieni.

Pe această cale aș vrea să le mulțumesc Liviei Ognean, un medic neonatolog extrem de iubit de mamele de prematuri și extrem de implicat în acțiuni umanitare și de strângere de fonduri pentru Secția de Terapie Intensivă Neonatală, medicului pediatru Sorin Iurian, Părintelui Constantin Necula sau șefei Secției de Oncologie, d-na doctor Valeria Văleanu. Aceștia au reușit să facă lumină și să ofere sfaturi utile în cazul unor subiecte controversate precum nașterea naturală vs. cezariană, consumul rațional de antibiotice, administrarea vaccinurilor sau violența împotriva propriilor copii.

Cu ocazia conferințelor “Ora de sănătate”, am aflat și  nevoile educaționale ale comunității, ne-am consultat cu asociații și organisme care au ca misiune educația și am ajuns la concluzia că este momentul să trecem la nivelul următor.

Așa se face că, aproape 400 de copii din școlile și grădinițele sibiene beneficiază în cadrul programului “Săptămâna altfel” de “ore de sănătate” gratuite, oferite de voluntarele Asociației Happy Moms la Sibiu.

“Ora de sanatate” este un proiect care are ca obiectiv îmbunătățirea stării de sănătate a întregii familii prin furnizarea de informații medicale corecte și complete, oferite direct de la sursă.

Mulțumim, Librăria Habitus pentru găzduire și mulțumim partenerilor noștri – Laboratoarele Synevo, Antibiotice SA, Sunwave Pharma, Nod Pub și Farmaciile Catena pentru sprijinirea proiectelor Happy Moms!

De asemenea, mulțumim partenerilor media, Sibiu 100% și Tribuna Sibiu, pentru promovarea acțiunilor Happy Moms!

Am dat chiria pe un vas de croazieră!

Vi s-a întîmplat vreodată să simțiți nevoia să vă ciupiți ca să fiți siguri că ceea ce vi se întâmplă este aievea? Așa mi s-a întâmplat mie când am aterizat în New York.

Cum spun americanii: “Big city, big dreams”, adică într-un oraș mare și visele sunt mari. Trebuie să mergi acolo ca să înțelegi și nu spun asta cu condescendență, o spun pentru că chiar așa e!

New York-ul este fără îndoială unul dintre cele mai atractive și vibrante orașe ale lumii. Probabil că ai nevoie de o viață întreagă ca să-i descoperi toate secretele. Odată ajunsă în New York,  a fost imposibil să nu mă orbească strălucirea orașului și nu că aș fi eu așa ușor de impresionat dar e totuși centrul comercial, financiar și cultural al Americii!

Compania pentru care lucram m-a cazat la Radisson. Stăteam într-o cameră la etajul 22. Diferența de fus orar mă dăduse complet peste cap. Era două noaptea și eu stăteam lipită cu nasul de geam. Eram ca Alice în Țara Minunilor. Cred că atunci m-am îndrăgostit definitiv și iremediabil de New York. Într-un târziu am reușit să dorm vreo două ore. În dimineața următoare începea cu adevărat aventura vieții mele.

***

-Puneți bagajele pe bandă! Faceți dreapta pentru control corporal! Înapoi! Nu v-ați dezinfectat mâinile!

Primeam atâtea ordine deodată, încât eram de-a dreptul buimacă. Staff-ul responsabil de securitate, majoritatea filipinezi, încercau să ne grăbească. Vorbeau o engleză stricată și trebuia să le citesc pe buze ca să îmi dau seama ce vor să spună. Șeful lor era un ofițer englez, pe nume Boyle. S-a uitat la mine și mi-a spus într-o engleză curată, cu accent britanic:

-Ești nouă, nu-i așa?

-Da, răspund eu timid.

-Aaa, Canada! Mi-am dat seama după accent zice el.

-Nu, România. Europa de Est.

Trec mai departe și mă țin după ceilalți angajați, care păreau că știu exact unde trebuie să meargă. Ajung la Biroul de resurse umane, unde primesc cartela de acces în cabina mea și o legitimație de crew. Mi se spune să trec pe la spălătorie ca să ridic și două uniforme. N-aveam la dispoziție decât 30 de minute – să fac un duș, să mă schimb și eventual să mănânc ceva până îmi începeam programul de lucru în Recepție.

În toată agitația mi-am dat seama că nici nu știam cum arăta vaporul pe dinafară. De la docuri m-au dus direct în terminal și apoi la culoarul de acces pe vapor. M-am uitat în jur. Curățenie absolută, păreau holurile unui spital. În Crew Area, zona rezervată personalului, nu era însă nici pe departe luxul pe care îl văzusem în pliantele destinate pasagerilor.

Cabina mea era mică, de cel mult 15 mp. Avea strictul necesar – duș, toaletă, TV și un dulap dar m-am cam speriat când am vazut că trebuie să împart spațiul acela, și așa mic, cu încă trei colege.

N-am avut timp să mă gândesc prea mult la asta pentru că s-a dat alarma. Făcusem la Odessa pregătire pentru situații de urgență și știam că fiecărei situații îi corespunde un cod. O voce repeta întruna “Cod Oscar! Cod Oscar” Colegele mele de cameră aproape m-au luat pe sus. Mi-am luat butonul ce trebuia prins la cămașă și mi-am încheiat sacoul în timp ce urcam scările spre puntea superioară. Butonul îmi cam dădea însă bătăi de cap și mă chinuiam să îl potrivesc la primul nasture de la gât. Am urcat treptele cu privirea în piept, fără să mă uit în jur. Deodată în fața mea se deschide o ușă glisantă din sticlă. De unde alergasem pe holurile iluminate artificial și ușor anoste, în fața mea se deschidea acum o altă lume, de un lux orbitor.

Asta era noua mea casă?

Eu veneam din Sibiu, România. Stăteam cu chirie împreună cu soțul meu și n-aș spune că asta ne deranja foarte tare. Am luat-o ca pe o fază de tranziție, până ne luam ceva al nostru,  dar nu ne grăbeam nicăieri. Ceea ce se derula în fața ochilor mei, era mai mult decât visasem vreodată!

***

A trecut și exercițiul, mi-am cunoscut colegele din Recepție și pot spune că m-am acomodat relativ ușor cu procedurile, cu cele 54 de accente diferite ale limbii engleze, pentru că da, erau angajați din 54 de țări diferite. Noi eram aproape 1000 și mai erau 2200 de pasageri de peste tot din lume, în total peste 3000 de oameni.

Norwegian Dawn era o adevărată bijuterie. Fusese lansat la apă cu doi ani în urmă, în 2002 și era favoritul elitelor New York-ului. Fostul primar, Rudy Giuliani, urca frecvent pe vapor, de asemenea actualul președinte al Americii, Donald Trump, care filma în 2004 ” The Aprentice” (Ucenicul)  iar unele secvențe erau filmate chiar pe vapor. Vasul avea 6 restaurante, vreo 5 cluburi, teatru, cinema, teren de golf, de tenis, helipad, piscine și tot ce vă închipuiți și nu vă închipuiți.

grd5e51

În lunile următoare m-am simțit ca într-un carusel. Am cunoscut-o pe draga mea Ruth, care m-a facut asistenta ei și am început să prestez servicii de concierge – rezervări la teatru, la SPA și excursii cu VIP-urile care călătoreau în penthouse-uri și în Garden Villa.

10924819_10153101383687994_2076700139464149742_n

Era jobul de vis! Atunci am ajuns să îi cunosc personal și să lucrez la organizarea unor gay cruises (croaziere destinate cuplurilor gay) cu George Michael și cu Cindy Lauper. Apoi am cunoscut-o pe Kim Katrall (Samantha din “Sex and the City”) care era nașa vasului Norwegian Dawn și întocmea listele cu pasagerii VIP din fiecare croazieră. Duminica, imediat ce docam în New York, urca pe vas cu cutia de gogoși americane și cafea de la Starbucks. Era pur și simplu adorabilă!

De ce să mint? Nu era rău deloc! Puneam degetul pe hartă și bifam una după alta destinații precum insulele din Caraibe – St. Thomas, Antigua, Tortola, Dominica, Barbados, Costa Rica, Bahamas, Acapulco, Cozumel, Panama, Bermuda, Alaska, Cape Cod, Miami și multe, multe altele. Eram când în Atlantic, când în Pacific și nu mă mai săturam să descopăr locuri noi.

This slideshow requires JavaScript.

Mă bucuram ca un copil, de fiecare răsărit și de fiecare apus de soare. Timp de un an am trăit la maxim viața pe vas de croazieră. Am făcut parasailing, scuba diving, am zburat cu elicopterul pe un ghețar în Alaska, am fost în jungla dominicană, am traversat Canalul Panama și mai presus de toate am cunoscut oameni minunați care mi-au fost ca o familie.

Casnicia mea funcționa și de la distanță. Vorbeam cu soțul meu la telefon o dată la trei zile și ne scriam mailuri aproape zilnic. Plângeam de dor, râdeam, vorbeam jumătate în română, jumătate în engleză dar știam aproape mereu unde se află celălalt. La finalul celor doi ani, Florin adunase o plasă de vederi. Îi trimiteam câte una din fiecare loc în care ajungeam și în plus ne vedeam o dată la șase luni.

Mi-am dat seama că trebuia să trăiesc această experiență. Pe 16 aprilie 2005 mi-am văzut moartea cu ochii în mijlocul Atlanticului.  Dar vă povestesc asta în episodul următor.

Va urma…

Promit pe degețelul mic!

-Promiți pe degețelul mic? Promiți?

-Promit!

După ce ne încolăcim degetele mici și scuturăm mâinile în același ritm de câteva ori, fiica mea de cinci ani se luminează la față, își șterge lacrimile și acceptă să rămână la grădiniță. Tocmai i-am promis că voi fi primul părinte care o va lua acasă la prânz. După ce ne îmbrățișăm strâns, ea intră liniștită în clasă, în timp ce eu, fac stânga împrejur și mă grăbesc să fug spre birou. E deja târziu dacă vreau sa ajung înapoi la 12 fix dar promisiunea făcută e un scop în sine și mă obligă să fac tot posibilul să o respect!

notiune_timp_copil

Adevărul este că, nu știu niciodată dacă mă voi putea ține de promisiune dar știu că, oriunde m-aș afla, la prânz, mă dau peste cap să ajung prima la grădiniță și, de cele mai multe ori reușesc.

Am încălcat promisiuni? Da. De cele mai multe ori din motive care nu au ținut de mine. Voi mai face promisiuni? Cel puțin una pe zi. Pe degețelul mic.

Dar oare de ce fac oamenii promisiuni pe care nu știu sigur că le pot îndeplini? Dacă știi că există și cea mai mică posibilitate să nu faci lucrul pe care l-ai promis, nu promite, nu? Sau, cel mai bine, nu promite niciodată! Nu știi ce se poate întâmpla și nu știi pe cine poți răni pentru că ți-ai încălcat promisiunea!

Copiii par să știe asta mai bine decât noi. De când a venit primăvara, piticii mei stau mai mult în curte decât în casă. Sar, aleargă, fac curse cu bicicleta și, bineînțeles, uneori se aleg cu genunchi juliți, și vânătăi de toată frumusețea. Într-o zi îi spun fiică-mii în timp ce o adunam de pe jos și o scuturam de praf:

– Ești lovită toată! Ai o vânătaie aici, o julitură dincolo… te rog promite-mi că nu te mai accidentezi!

Ea ridică ochii mari spre mine și își șterge hotărâtă lacrimile:

-O să încerc, dar nu pot să-ți promit nimic! De unde să știu eu dacă o să mă mai lovesc?!

Și avea perfectă dreptate! Eu încercam să mă asigur că va fi mai atentă dar ea a refuzat categoric să facă o promisiune pe care nu era sigură că o va putea ține. Așadar, ne naștem cu o conștiință curată, nepătată, înțelegem de mici implicațiile unui angajament față de cineva. Ce se schimbă pe parcurs? De ce promisiunea a ajuns o modalitate de a  scăpa mai repede de cineva și de a obține mai ușor ceea ce ne dorim?

Broken_Promises_by_HerrFous-670x300

Pentru mine, promisiunea e o modalitate de a-mi măsura posibilitățile. Uneori cred că e suficient să îmi țin doar promisiunile pe care le-am făcut deja.

Reputația personală este construită în jurul a ceea ce facem, nu a ceea ce spunem. Și, până la urmă, sunt de acord cu Napoleon: “Cel mai ușor mod de a-ți ține cuvântul, e să nu-l dai niciodată.”

Promisiunile se țin!

 

Cântecul perfect însoțește gândul imperfect!

La braț cu femeia – sperietoare

femeia-1A fost odată, demult, o vreme când, rolurile bărbatului și ale femeii erau clar definite. Bărbații erau aprigi vânători și asigurau cele necesare traiului , iar femeia deretica prin peșteră și se ocupa cu făcutul și crescutul copiilor.

Toate bune și frumoase până într-o zi, când, femeia s-a săturat să dea toată
ziua cu mătura și să umple cratițele la bucătărie și a început să se ia la
întrecere cu bărbații. Acum, când aceștia se întorc puțin cu spatele, se cațără
pe umerii lor, folosindu-și unghiile pentru ascensiune, și fac totul ca să urce
până în vârful piramidei. După ce își ia și o bijuterie de mașină, mai mare și
mai puternică decât cea a soțului, e clar pentru toată lumea cine poartă
pantalonii în familie. Asta atunci când mai dă și pe- acasă.
Acesta este, dupa parerea mea, genul de femeie – sperietoare. Îi sperie pe
majoritatea bărbaților dar ne sperie și pe unele dintre noi pentru că, aproape
că nu mai știi ce sex ascund sub taiorul strâmt, bărbătesc. Femeia –
sperietoare, întâlnită uneori și sub numele de “femeie de carieră”, arareori
vrea copii, și asta pentru că are lucruri mult mai importante de făcut. Face
rapoarte, prezidează ședințe, dă oameni afară, urlă la subordonați și, în plus,
așteaptă prima ocazie să se așeze pe scaunul de director pe care acum stă
altcineva.
Încet, încet ajunge la 40 de ani când, descoperă cu stupoare că organismul o
trădează, iar ceasul biologic începe să ticăie alarmant. Familia și prietenii îi
spun că e timpul să facă copii dar pentru asta trebuie 1. să faca sex și pentru
asta nu prea are timp și 2. să ducă o sarcină timp de 9 luni și apoi să
alăpteze eventual puiul viu care se va naște. Ooo, nu! Asta o va ține pe tușă
cel puțin încă două – trei luni, timp în care, o altă carieristă îi va ocupa locul
câștigat cu atâta efort. Apoi, ar mai fi o variantă. Dacă femeia de carieră a
apucat să facă deja un copil, secretara va fi cea care va alege personal cadoul
pentru ziua lui, bona va face cu el lecțiile și, măcar o rudă va fi acolo când
copilul va face febră, în timp ce mama lui face strategii de afaceri pe termen
mediu și lung. Cât despre bărbații care îi ies in cale, aceștia trebuie să știe
clar că s-au dus vremurile când accepta invitații la masă. Acum femeia poate
să își vâneze singură carnea care ajunge în furculiță.
Cine spune ca e ușor să fii femeie? În fiecare zi vezi la televizor cum să
faci prăjituri perfecte, cum să înlături perfect petele, cum să ai o sarcină
perfectă, o greutate perfectă, cum să-ți disciplinezi copiii, cum să te îmbraci
perfect. În ultimii ani, nivelul așteptărilor s-a ridicat extrem de mult pentru
noi toate. Chiar dacă nu locuim în America, dorim să trăim ca și cum am fi
acolo. Mesajul pe care îl primim în fiecare zi de la cei din jurul nostru este
acela că trebuie să fim perfecte, astfel că, inevitabil, simțim și noi nevoia să
atingem perfecțiunea absolută…în orice.
Fericirea pură pare că nu a fost niciodată mai tangibilă, în toate aspectele vieții noastre și, totuși, cum să trăim perfect și să îi facem fericiți pe ceilalți dar să fim totuși fericite la rândul nostru? Cum să ne împărțim între carieră și viața de familie fără să fim considerate femei – sperietoare?
Depinde de noi să spunem stop acestei nebunii! Nu e o rușine să îți dorești să
ai succes, cum nu e rușine nici să îți dorești să porți în pântec un copil și apoi
să îl crești cu dragoste și cu dedicare. Secretul stă în echilibru.

Bună, sunt Lidia și nu sunt perfectă!