A fost odată 29 Mai…

-Pot să mă așez?

Am întors capul. M-am uitat la băiatul care aștepta un răspuns de la mine și nu știam ce să spun. Mă așezasem pe singurul loc care, credeam eu, mă ferea de orice discuție de complezență cu vreo colegă de liceu sau, mai rău, cu vreun profesor.

Era 29 mai 1997. Terminam un liceu cu profil uman și, în acea zi ploioasă de joi, ne îndreptam spre restaurantul unde urma să facem banchetul. Afară ploua torențial și ploaia îmi pătrunsese parcă și adânc în suflet. Înainte să mă urc în autobuz, stătusem un sfert de oră în baia magazinului în care lucram cu jumătate de normă, ca să plâng.

Cu ochii larg deschiși

Era a treia oară când încercam să ies dintr-o relație toxică și de data asta eram mai sigură ca niciodată că asta era ceea ce îmi doream. Băiatul de care tocmai mă despărțisem, pusese stăpânire pe viața mea și, după doar câteva luni de iubire adolescentină, începuse să îmi controleze nevrotic orice mișcare. Eram o copilă dar știam că iubirea n-are cum să fie așa. Până la 18 ani citisem vreo trei biblioteci de cărți și, în toate, iubirea adevărată era despre libertate, despre speranță și despre încredere.

În ziua banchetului mi-am luat inima în dinți și l-am anunțat pe viitorul meu fost iubit că între noi totul s-a terminat. Am avut parte de o scenă, așa cum mă așteptam și am răsuflat ușurată atunci când a plecat.

Sfârșitul inocenței?

Băiatul din fața mea încă aștepta un răspuns. Era un coleg de la mate-fizică pe care îl cunoșteam. Era băiatul popular, mereu înconjurat de fete. Era DJ la petreceri și prezentase și vreo două baluri. Părea genul mereu disponibil, pentru care fetele erau niște trofee cu care să se laude pe holurile liceului. Nu era în nici un caz genul meu.

-Nu poți, plouă! îi spun fără să îl privesc.

De fapt ăsta era și motivul pentru care mă așezasem acolo. Trapa autobuzului nu se închidea bine și pe scaunul de lângă mine cădeau picuri mari de apă. Asta, mă gândeam eu, trebuia să descurajeze orice persoană care ar fi vrut să se așeze. Aveam nevoie de timp ca să îmi ling rănile, și ca să aflu cum să îl uit pe cel despre care, credeam eu atunci, era iubirea vieții mele.

Băiatul de la mate-fizică nu se mișca din loc. A analizat scurt situația, a mai tras o dată de trapă și apoi s-a așezat lângă mine. Instinctiv m-am apropiat mai tare de geam. Mă prinsese cu garda jos! Mă învinovățeam în gând că nu am fost mai fermă și că nu i-am spus că nu vreau să se așeze lângă mine. Nu îmi făcea plăcere compania lui. Nu îmi doream de fapt compania nimănui. Dar oare mai conta? Eram hotărâtă să nu scot un cuvânt.

– Arăți foarte bine azi, îmi spune el după o tăcere lungă și stânjenitoare.

Asta m-a făcut să izbucnesc în râs. Eram singura fată care nu era îmbracată și aranjată deoarece abia ieșisem de la serviciu. Eram de altfel și singura care muncea de la 16 ani.

M-am uitat spre gentuța pe care o țineam în poală și mă întrebam dacă rochia îndesată în grabă acolo nu va fi mult prea șifonată pentru a fi purtată la banchet. Mă uitam la colegele mele care erau frumos machiate, purtau rochii scumpe și erau coafate impecabil. Eu eram îmbrăcată cu niște jeanși negri și cu o bluză din bumbac. Părul era prins în grabă la spate cu o agrafă. Aveam doar puțin rimel pe gene și buzele îmi erau acoperite cu un balsam de culoarea cireselor de mai. Eram zgribulită, plânsă și nu mă simțeam deloc frumoasă. De aceea, remarca noului meu vecin mă amuza teribil.

Când mâinile vorbesc

Colegul se fâțâia pe scaun încercând să evite picurii de ploaie. Se apropia din ce în ce mai tare și asta mă făcea să nu mă simt deloc confortabil. Încercând să mă feresc, am scăpat geanta din mână. S-a aplecat repede să o ridice și, pentru un moment, mi-a atins mâinile.

-Nu ți-am spus că plouă? am spus eu puțin încurcată.

-Ai mâinile foarte reci. Îmi dai voie să ți le încălzesc? Nu mușc, să știi! Mi-a spus el sigur pe el. Fără să mai aștepte răspunsul meu, mi-a apucat ambele mâini în palmele lui.

Gestul m-a luat prin surprindere, așa că, neștiind ce să fac, am continuat să privesc pe geam, lăsându-mi mâinile într-ale lui. Era cald și era bine. Era un sentiment de o inocență dezarmantă, cu care eu nu mă mai întâlnisem până atunci.

La mâna destinului

Autobuzul a ajuns în parcarea restaurantului. M-am ridicat să cobor. Pentru o clipă privirile noastre s-au întâlnit. Avea ochi albaștri. Niște ochi albaștri cum rar mai văzusem. L-am salutat scurt și mă gândeam că e puțin probabil să ne mai vedem la petrecere. Era deja destul de ciudat dar aveam cercuri diferite de prieteni așa că, probabilitatea să ne mai intersectăm era destul de mică. M-am grăbit să cobor din autobuz. Pe terasa restaurantului mi-a cerut să facem o poză.

După ce i-am făcut pe plac m-am dus direct spre toaleta restaurantului unde, urma să mă schimb. Mi-a luat câteva minute să îmbrac rochia simplă pe care o aveam în geantă. Mi-am reîmprospătat rujul pe buze și am intrat în restaurant ca să mă alătur colegilor și profesorilor.

M-a întâmpinat același băiat cu ochi albaștri. M-a informat scurt că singurul loc liber este lângă el. M-a invitat la masă și mi-a ținut scaunul ca să mă așez. Nu m-am împotrivit.

Mi-a furat primul sărut când m-a condus acasă apoi, l-am lăsat să îmi încălzească mâinile încă 20 de ani.

M-am dus cu el la altar după ce mi-a promis că o să-mi facă copii cu ochi albaștri. S-a ținut de cuvânt.

20 de ani

Acum 20 de ani ceream o porție de fericire. Am primit mult mai mult decât atât. Vorba unui clasic în viață: “Ce e dragostea? E un cutremur cu multe grade pe scara Richter!”

29 Mai fericit, băiatul meu cu ochi albaștri! Ce bine că ne-am întâmplat!

 

Îți dăruiesc această melodie pe care am auzit-o prima dată azi și pare că a fost scrisa pentru noi. Enjoy!