Paris, un voiaj cu dragoste și peripeții. Călăuzele

Spuneți după mine: french toast, french kiss, french romanians…Aceștia din urmă sunt peste tot în Paris și slavă Domnului că e așa! Încă din timpul zborului, aveam să aflăm cât de inimoși pot fi românii stabiliți în Franța și cum arată Parisul și Franța prin ochii lor.

Mai erau câteva minute până la aterizare. Pe geamul din stânga noastră era parcă pictat un apus de soare perfect. Portocaliul amestecat cu roz si cu un galben auriu ofereau un spectacol unic deasupra norilor. Soțul meu, fotograf și cameraman de meserie, se chinuia  discret să surprindă cadrul perfect, fără sa-i deranjeze însă pe pasagerii de pe cealaltă parte a avionului.

-Lasă aparatul, zic eu, privind spre fereastra unde se afla o doamnă cu pălărie ce avea un aer distins și care părea cufundată în lectură. Poate doamna e vreo personalitate și te confundă cu un paparazzi.

18033543_10155409844252994_8592879087777568540_n

Florin dă capul pe spate și râde cu poftă.

-Da, mă! Halal paparazzi!

Doamna cu pălărie își ridică ochii din carte și ne scrutează pe amândoi. Ne scanează timp de două scunde după care spune scurt în limba română:

-Dacă vreți, vă las în locul meu!

Am înghițit în sec. Prima impresie a fost aceea că e deranjată de obiectivul aparatului îndreptat spre ea dar aceasta continuă în timp ce un zâmbet larg i se așeza pe față:

-E un apus splendid! Sunteți fotograf, nu-i așa?

Ușor fâstâcit, Florin se recomandă și confirmă bănuielile doamnei cu pălărie, care se prezintă scurt: Ileana. Alaturi îi stătea soțul, Jean – Luc, un francez înalt, stilat și foarte manierat.

Mă prezint și eu. După ce Ileana ne spune că este reporter la o celebră revistă culturală din Paris și critic de artă, descoperim că avem multe în comun și începem să vorbim vrute și nevrute despre fotografie, jurnalism și chiar politică. Ne-a povestit mândră că este nepoata Doinei Cornea. N-am avut mult timp la dispoziție pentru că în scurt timp am aterizat pe aeroportul Beauvais.

La ieșirea din terminal, înainte să ajungem la punctul de control al pașapoartelor, s-a format o coadă destul de mare. În timp ce așteptam, îi întâlnim din nou pe Ileana și pe Jean – Luc. Ileana ne întreabă ce planuri avem pentru urmatoarele trei zile. Îi răspundem că nu avem nici unul și că intenționăm să vedem cele mai frumoase locuri din Paris.

Ileana ne povestește că locuieste în Montmartre, în nordul Parisului și ne propune să bem o cafea împreună dacă ajungem prin apropiere. Ne recomandă să vizităm Moulin Rouge și Basilica Sacre Coeur, cele mai importante obiective turistice din Montmartre. Cum spuneam, nu aveam nici un plan. Îi promitem că dacă ajungem în zonă îi dăm un telefon după care ne despărțim politicos și destul de călduros aș putea spune, cu promisiunea unei revederi.

În timp ce ne luam ramas – bun de la Ileana și de la soțul ei, înaintăm spre punctul de control, moment în care un bărbat ce se aflase tot timpul în fața noastră și care auzise discuția cu Ileana, ne întreabă tot în limba română:

-Unde trebuie să ajungeți în Paris?

-La Turnul Eiffel! răspundem amândoi într-un glas.

-Și cu ce mergeți până acolo? continuă străinul cu privire blândă care părea să aibă în jur de 28 – 30 de ani. E un drum de cel puțin o oră și jumătate, adaugă el.

Potrivit unor recomandări făcute de o bună prietenă, despre care o să vă povestesc în episoadele următoare, noi intenționam să luăm un autobuz și apoi un metrou care ne lăsa la Trocadero. Până să răspundem, românul cu ochi albaștri pătrunzători continuă:

-Vă întreb pentru că și eu merg în Paris și aș putea să vă iau cu mine. Vine un prieten și mă așteaptă cu mașina la aeroport.

Eu și soțul meu ne aruncăm o privire scurtă și ne gândim că am dat exact peste genul de om de care spunea prietena mea să ne ferim- oportunistul care abia așteaptă să profite de conaționalii săi care călătoresc pentru prima dată la Paris și, fie îi suprataxează pentru anumite servicii, fie le fură portofelele.

Mi-am pipăit geanta și, precaută din fire, mi-am verificat telefonul. La primul semn că am rețea am sunat-o pe prietena mea Ramona, cea care îmi dăduse toate informațiile privind traseul până la Paris.

-Nu vă urcați în mașina nimănui! mi-a spus aceasta panicată. Nu vreau să pățiți ceva! Mergeți mai bine cu autobuzul și cu metroul. E mai sigur așa!

Spre finalul convorbirii se apropie de mine românul care s-a recomandat George. Își comandase o cafea de la un automat din aeroport și aștepta să îi vină prietenul cu mașina.

-Mie nu mi se pare periculos, îi spun Ramonei în timp ce acesta se apropia. Intuiția îmi spune că nu e un infractor. Deși aceasta încă se opunea intenției noastre de a merge spre Paris cu George, am asigurat-o că, la primul semn că ceva e în neregulă, o sun și revenim la planul inițial. M-am interesat și cât ne-ar fi costat drumul cu mijloacele de transport în comun. Mi-a spus că maxim 40 – 50 de Euro pentru amândoi și i-am promis că nu dăm în nici un caz mai mult de atât.

Zis și făcut! În așteptarea mașinii am mai schimbat câteva politețuri cu George, timp în care temerile mi s-au mai risipit dar simțurile îmi erau toate în alerta! Îl întreb pe George cât ne costă drumul? Mi-a raspuns că habar nu are, că putem să îi dăm cât am fi dat pe transportul în comun. Nu știam ce să cred. E un om foarte bun sau doar o joacă bine?

În sfârșit George primește un telefon și ne spune că putem să mergem la mașină. Ne luăm bagajele, care nu erau foarte voluminoase deoarece aveam numai câte o geantă de mână și ieșim din aeroport.

În parcare o întâlnim din nou pe Ileana. Aceasta ne întâmpină vesela și chiar entuziasmată.

-Ce bine că vă întâlnesc! Credeam că ați plecat. Am vorbit cu Jean – Luc și ne-am hotărât să vă invităm mâine la cină, la noi acasă. Ne-ați plăcut și ne-ar face mare plăcere să vă avem oaspeți și să mai povestim!

Nu mai știam ce să credem! Prea erau amabili toți oamenii care ne ieșeau în cale iar noi auziserăm altceva despre românii de la Paris. Deoarece nici Ileana și nici soțul ei nu semănau deloc cu Frankenstein, am acceptat invitația fără să stăm prea mult pe gânduri. De data asta ne-am îmbrățișat și vizibil plăcut impresionați unii de alții am strigat aproape în cor:

-Pe mâine seară la ora 8:00!

George ne aștepta răbdător și ne-a indicat direcția spre mașină. După revederea și discuția veselă cu Ileana, brusc am devenit din nou încordată. Afară era întuneric și noi ne îndreptam spre o zonă slab iluminată din parcarea aeroportului. L-am strâns de mână pe Florin și mă așteptam la orice. Îmi zic în gând: “Ce-o fi, o fi dar eu simt că totul va fi bine!”

În fața noastră trage o dubiță cu 5 locuri. George se întinde și deschide ușa. Din mașină sare un bichon alb. George salută cățelul și deschide și ușa din spate.

-Surpriză! strigă o voce cristalină de femeie. Locurile din spate erau toate ocupate. Soția lui George, Corina, venise ca să-i facă o supriză soțului ei, împreună cu fetița lor în vârsta de 3 luni. Micuța dormea într-o scoică și mai era un singur loc liber.

Am răsuflat ușurată! A fost momentul în care toate temerile mi s-au risipit! Un tâlhar la drumul mare nu ar fi dat lovitura cu cățelul după el și cu fetița de trei luni pe bancheta din spate! Totuși, m-am gândit că trebuie să mergem la autobuz pentru că nu mai erau locuri. George nici nu a vrut să audă! L-a urcat pe prietenul lui împreună cu câinele, în spate de tot, unde se băga marfa, el a urcat la volan, Florin pe locul din dreapta șoferului iar eu m-am strecurat pe locul rămas liber lângă soția lui George.

Am pornit la drum. Soția lui George este o moldoveancă frumoasă cu ochi sclipitori și un chip angelic. Nu pare să aibă mai mult de 20 de ani. În câteva minute discuția se leagă firesc. Vorbim despre protestele din țară, despre viața românilor la Paris, despre salarii, prețuri. Pare că ne cunoaștem de o viață.

Nu mă înșelasem în privința lui George. E un moroșan tare fain din Ieud. Și-a făcut acolo o casă dar muncește de ani buni în Franța, unde este furnizor de echipamente medicale. Ne povestește că chiriile sunt scumpe în Paris și că românii sunt destul de reci unii cu alții. Își dorește să se întoarcă acasă dar nu știe când. Îmi promite că vor veni în vizită la Sibiu.

Printre altele îi povestesc și eu despre nerăbdarea de a vedea Turnul Eiffel. Spun asta cu pasiune în glas și cu puțină emoție. Nu mă întrebați de ce! George și Corina înțeleg. Așa se face ca George ne anunță că facem un mic ocol prin fața Turnului Eiffel și că, dacă vrem, putem să facem câteva poze.

16587073_10155153360637994_6058966213339159699_o Era mult mai mult decât sperasem! Turnul strălucea impunător chiar în fața noastră. Am închis ochii. Visul s-a împlinit iar George și Corina au fost călăuzele noastre spre împlinirea acestui vis! Cuvintele sunt prea puțin ca să exprim bucuria simțită în acel moment. Sper să citească aceste rânduri și să afle că s-au numărat printre cei care ne-au făcut mai frumoasă vizita la Paris!

După ce am staționat câteva minute la Trocadero, am admirat turnul și am făcut câteva poze, ne-am continuat drumul. În mai puțin de cinci minute, George a oprit la adresa unde trebuia să ajungem, un imobil cochet din inima Parisului. Ne-am luat rămas bun ca niște buni prieteni. Am întrebat cât ne costă călătoria. George a răspuns fără să stea pe gânduri:

-Nimic!

Nu imi venea să cred! Era deja prea mult! Îmi era rușine de tot ce gândisem despre el și îmi făceam procese de conștiință. Le-am mulțumit încă o dată vizibil încurcați și ne-am despărțit. Ne-am împrietenit ulterior pe Facebook.

17991160_10155409827322994_3941803543969861297_n

Ne aflam pe Rue d’Ouessant, trăiam visul parizian. Părea că cineva ne netezește calea peste tot pe unde treceam. Eram de doar două ore în Paris și ne făcuserăm deja prieteni, primiserăm o invitație la masă și ajunseserăm la destinație fără să plătim nimic. Asta să fie “la vie en rose”?

Și, ca să închei capitolul prietenilor noi de la Paris sau al călăuzelor cum le-am spus eu cu drag, în ziua următoare am luat cina în Montmartre, la Ileana și la Jean – Luc. Cum la francezi orice masă începe cu un pahar de vin, așa am început și noi. Câteva inghițituri au fost destul ca să se destindă atmosfera. Am petrecut o seară memorabilă! Ne aflam în Paris, în casa unui cuplu româno – francez, am vorbit engleză toată seara, pentru că era singura limbă pe care o vorbeam toți patru și am mâncat preparate cu specific tunisian. Un mix cultural perfect și original! Și, în plus, am râs fără oprire!

Ce locuri si mai ales ce oameni! Dacă mi-ar spune cineva ceva de rău despre românii din Paris le-aș spune fără să stau pe gânduri:

-Vă doresc să cunoașteți și voi cel puțin o Ileana, un George sau o Corina!

Au revoir, mes amis!

Mâine vă povestesc câteva întâmplări hazlii de la Paris pentru că, slavă Domnului, au fost destule!

Va urma…

This slideshow requires JavaScript.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s